O fotografie pe care nu am făcut-o (16)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unei femei în vîrstă ce stătea pe banca de așteptare la spitalul de urgențe, cu ochii uscați, sătui de a vărsa lacrimi, care cerșea îndurare, dorea să fie primită măcar două nopți într-un salon… Fusese aruncată afară de propriul copil, pe motiv că nu mai era în stare să facă nimic folositor acasă și nu mai era „necesară”. Devenise dispensabilă. La fel ca noi toți, pentru Dumnezeu. Doar că El ne iubește. Dragostea face toată diferența. Unde dragoste nu e, nici pat pentru o noapte nu e…


O fotografie pe care nu am făcut-o (15)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unui drum din pavele uriașe de piatră, pătrate și ușor dizlocate de la locurilor lor inițiale, parcă frămîntate și strămutate din locul lor tocmai din cauza problemelor aduse de timp și de neîmplinirile oamenilor ce le-au călcat ani la rînd. Pășeam pe ele și mă simțeam că stau pe o tablă uriașă de șah, unde Cineva, mai mare decît mine și decît însuși destinul meu, avea grijă să mă mute pe pătrățică potrivită, astfel încît atunci cînd ajung la capătul tablei de șah, să mă transform din pion într-o piesă care să fie ca Regele. Atunci voi primi în stăpînire împreună cu El și cu toți ce vor fi ajuns la capătul vieții victorioși, un Univers întreg.


O fotografie pe care nu am făcut-o (14)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unei inimioare desenate pe geamul murdar al unui autobuz, scrisă cu degetul unei fetițe ce visa departe, poate la o dragoste perfectă într-o lume strîmbă și nedreaptă. Inima era oarecum frîntă, dar totuși alcătuia un întreg. Era clară forma, bine definită, desenată puțin tremurînd, probabil cu lacrimi de singurătate în ochi. Dacă ai fi văzut acea inimă, probabil că ți-ai fi dat mai bine seama peste ce moment emoționant am trecut fără să fiu în stare să-l suprind altfel decît în cuvinte. Imaginile… ei bine, imaginile se scurgeau doar prin fața ochilor ei și fugeau de la ea… cele frumoase.


O fotografie pe care nu am făcut-o (13)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unei sălcii aplecate și încovoiată de ani, cu rădăcini puternice cu care gusta pămîntul udat de rouă și de sîngele celor mulți uciși pe cîmpul de luptă. Cîndva mii de războinici s-au înfruntat aici, dar acum tot ce a mai rămas sunt doar amintiri și cicatrici în scoarța copacului, de la săgeți și platoșe. Nimeni nu i-a mulțumit vreodată că le-a fost adăpost. Fără nici un regret, salcia caută acum consolare la Creatorul ei, așa, plecată cum e ea. De mulți ani se roagă și de-atunci nu s-a mai ridicat.


O fotografie pe care nu am făcut-o (12)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unui cap lăsat pe o pernă, undeva în adîncul nopții, și care, cu ochii înlăcrimați de fericire, durere sau entuziasm, amestecate, descoperea la sfîrșitul zilei, cînd toate au tăcut deja și forfota zilei a încet, descoperea că Dumnezeu și dragostea lui era tot ceea ce i-a rămas, tot ceea ce are, tot ceea ce a avut vreodată și tot ceea ce va avea vreodată.


O fotografie pe care nu am făcut-o (11)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unei fete ce a rămas singură într-o cameră, în mijlocul unui oraș necunoscut. Ce e mai rău e că și lumea din oraș era complet străină de ea. Deși cîndva s-a părut doar că a avut cîțiva prieteni, acum au plecat toți și nimeni nu a mai întrebat-o nimic de ceva timp. Este o fată cu o putere neobosită de a zîmbi. În orice necaz, ea zîmbea. Aproape orice situație o ducea în punctul în care colțurile gurii se ridicau pentru a încropi cel mai frumos zîmbet pe care l-aș fi putut fotografia vreodată. În spatele acestuia, se ascundeau multe tristeți, multe lucruri și prejudecăți greșite din partea celorlalți, aruncate fără dragoste, cu indiferență, asupra ei. Ea suferea, pentru că nimeni nu a înțeles-o vreodată, dar continua să zîmbească mult. Tare bine i-ar fi prins cîte o îmbrățișare pe zi, dar acum ea a rămas singură. Și încă zîmbește, o știu eu pe ea…


O fotografie pe care nu am făcut-o (10)

Aceasta este o fotografie pe care nu am făcut-o unui șir de clopoței aurii care stăteau pe o față de masă roșie, de catifea, ce așteptau să fie luați în mînă de un cor de copii și legănați pe rînd, în ordine, pentru ca succesiunea corectă să dea o melodie atît de frumoasă și blîndă pentru urechi. Fiecare clopoțel avea propria notă muzicală, propriul rol în „orchestră”, iar fiecare avea dimensiuni diferite și era ținut de mîini diferite. Dacă lipsea unul, melodia nu ar fi ieșit. Dacă unul țipa prea tare, nu ar mai fi fost bine deloc pentru auz. Deși diferiți, armonia era desăvîrșită. Ce trist că mulți dintre noi, oamenii, dorim să „țipăm” mai tare, sau ne lăudăm cu nota pe care ne-a pus-o Dumnezeu în noi!